temperare este o tehnică de tratament termic aplicată aliajelor feroase, cum ar fi oțelul sau fonta, pentru a obține o duritate mai mare prin scăderea durității aliajului. Reducerea durității este de obicei însoțită de o creștere a ductilității, scăzând astfel fragilitatea metalului. Călirea se efectuează de obicei după călire, care este răcirea rapidă a metalului pentru a-l pune în starea sa cea mai grea. Călirea este realizată prin încălzirea controlată a piesei de prelucrat călită la o temperatură sub „temperatura critică inferioară”. Aceasta se mai numește și temperatură de transformare inferioară sau temperatură de oprire mai mică (A1); temperatura la care fazele cristaline ale aliajului, numite ferită și cementită, încep să se combine pentru a forma o soluție solidă monofazică denumită austenită. Se evită încălzirea peste această temperatură, pentru a nu distruge microstructura foarte tare, stinsă, numită martensită.
Controlul precis al timpului și temperaturii în timpul procesului de revenire este crucial pentru a obține echilibrul dorit al proprietăților fizice. Temperaturile scăzute de revenire pot ameliora doar tensiunile interne, scăzând fragilitatea, menținând în același timp cea mai mare parte a durității. Temperaturile mai ridicate de revenire tind să producă o reducere mai mare a durității, sacrificând o anumită limită de curgere și rezistență la tracțiune pentru o creștere a elasticității și plasticității. Cu toate acestea, în unele oțeluri slab aliate, care conțin alte elemente precum crom și molibden, revenirea la temperaturi scăzute poate produce o creștere a durității, în timp ce la temperaturi mai ridicate duritatea va scădea. Multe oțeluri cu concentrații mari ale acestor elemente de aliere se comportă ca aliaje de întărire prin precipitare, care produce efecte opuse în condițiile întâlnite la călire și revenire și sunt denumite oțeluri maraging.
În oțelurile carbon, revenirea modifică dimensiunea și distribuția carburilor în martensită, formând o microstructură numită „martensită temperată”. Călirea este, de asemenea, efectuată pe oțeluri și fonte normalizate, pentru a crește ductilitatea, prelucrabilitatea și rezistența la impact.[3] Oțelul este, de obicei, călit uniform, numit „călire prin temperare”, producând o duritate aproape uniformă, dar uneori este încălzit neuniform, denumită „călire diferențială”, producând o variație a durității.
